Un an nou de școală

back-to-schoolÎmi aduc aminte de înscrierea mea la școală, alături de mama care îmi spunea că o să terminăm repede cu actele și mergem acasă să-mi facă prăjitura preferată. Entuziasmată de gândul că termin cu lucrurile plictisitoare de la grădiniță, de faptul că educatoarea nu înțelegea că săptămâna nu are decât 12 zile și nu șapte, că roata o fac doar cei fraier, deoarece mie nu-mi ieșea niciodată și de acel griș în care era trântită în mijloc o lingură de dulceață, doar ca să păcălească. Eu mâncam doar dulceața, grișul era oribil îi țin minte gustul și acum.

Așa cum spuneam mai sus, sătulă de acele lucruri plictisitoare* de la grădiniță și de preambulul făcutul temelor fratelui meu mai mare, abia așteptam să încep școala.

Școala Nr. 11 din Botoșani a fost temelia celor aproximativ 20 de ani de școală din viața mea care m-au plimbat de la mențiunea din primul an de școală (căci pe vremea mea se lua mențiune la media de 9,45), la primul și singurul 1 în catalog vinovat făcându-se Dl Goe de asta și femeia de serviciu care ne supraveghea cât timp profa cea faină de română a lipsit două minute din sală și de doi-ul din teza de la mate din clasa a opta care nu avea ce să caute în catalog, normal.

Mijlocul lunii septembrie trezește în mine mereu nostalgia anilor de școală, aducându-mi aminte acel moment în care am fost întâmpinați ca bobocei într-o cupolă de flori la intrarea în clasă, mirosul caietelor noi, carioci, culori, stilouri chinezești și invadarea sufletului cu sentimente total străine până atunci și mult entuziasm pentru începutul anilor de școală. Nu am scris niciodată despre prima mea învățătoare. De fapt cred că mint, am scris o compunere prin clasa a treia despre prima mea educatoare, temă acasă,  pe care nu am vrut să o citesc căci aveam o altă învățătoare și îmi era teamă să nu o supăr. Dar știu că era o doamnă învârstă frumoasă, cu doi ani până la pensionare, dar blândă cu o mamă bolnavă acasă și se numea (Chelba) Ecaterina cum plănuia mama mea să mă numească pe când eram în burtă, dar n-a fost să fie.

Școala … un sentiment frumos acum când îmi aduc aminte de ea, dar când nu-mi mai rod coatele și blugi în fund pe băncile ei. Nu am să amintesc cât de putred este astăzi sistemul creat pentru ea, cât de influent financiar este ea pentru bugetul local și pentru societate, de dragul acelor simțiri de altă dată.

Așa că am să vă readuc aminte de primii ani de școală și de trăirile de pe băncile școlii, de orele la care poate ai chiulit  la ora de lucrare de control aviz Camelia Dănilă, de serbările cu cele mai la modă păpuși aduse de acasă – Diana, de pauzele în care poate ai umblat cu un carnețel să scrieți poreclele celor din clasă doar că cineva era strigată – Chiken și de faptul că ești nașpa dacă-i placi pe băieții de cartier aviz Mihai și multe altele…

Reclame
Acest articol a fost publicat în Viață și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s